Te păleşte-aşa, un dor de ducă criminal…

Cînd eşti tînăr, se întîmplă frecvent, doar poţi face orice! În cunoştiinţă de cauză, se pot muta şi Carpaţii. Tot lanţul.

În loc să învăţăm pentru sesiune, cînd şi deparazitat căţei ar fi o activitate mai atrăgătoare, Fulguţa, în speţă eu, şi Tudorică, al meu iubit profund şi jeluit pe veci în sufletul meu de balerină, ce n-am fost niciodată, fiind slabă doar cîteva zile după ce m-a născut mama, aşa, ce ziceam ? deviez, eu şi Tudorică, am dat sărci pe gugăl : « cazare venetia ».

Ne-am numărat banii, pînă la ultimul zlot (dar podariu, dar podariu-mi cere-un zlot), actualizat, dar ungurul şi austriacu-mi cere vinietă ..« da` pe Fulga n-o vreţi ? » M-am supărat. Dar cînd Tudorică a luat mîna de pe schimbătorul de viteze şi mi-a mîngîiat genunchiul mi-a trecut.

Campingul era mişto, doar că toţi vorbeau romîna. Nenea care aduna gunoaiele era un fost avocat, ce înfiinţase partidul romînilor din Italia. Io nu ştiu ce e ăla dar Tudorică a ajuns de la asta la Hitler. Şi-mi amintesc că Tudorică vroia să mergem la Munchen. Încep să-mi fac probleme. « Generaţia asta-i  născută să fie sclavă» zice, şi ridică din umeri « de-aia o să stau pe-aici... » continuă Vasile, că aşa-l chema pe avocat. Ne-a explicat un pic cum funcţionează camping-ul, că preţurile-s de turişti, şi că să mergem la Plus, ca acolo-i mai ieftin, aşa cum am şi făcut, eh, o fi germanofil, dar era băiat bun.

Veneţia… o splendoare, aş vrea să zic că m-am simţit regină, dar cred că reginele nu-şi pun probleme cînd trebuie să dea 1,5 euro ca să facă pipi. Dar poate că şi lor le-o fi fost greu vreodată să treacă printre toţi turiştii ăştia americani, căci Tudorică a zis că va trebui să dăm în scris cînd intrăm în ţară, cum că nu ne curge nasul. Gripa porcină circulă, barbaţi-s nişte porci, e normal. Nu ne-a curs nasul, căci Tudorică m-a ţinut mereu aproape, chiar şi cînd un gondolier mi-a oferit noaptea o plimbare cu gondola, doar noi doi, la preţ redus de 120 de euro.

Piaţa San Marco… acolo e sufletul Veneţiei, oricît te-ai învîrti, oricîte străduţe ai călca… izul, parfumul, zgomotul paşilor îşi păstrează ecoul printre toate galeriile de artă. Şi sunt multe. Muzee la fel. Clasicii, Tiziano la Galeriile Academiei, arta modernă la colecţia Guggenheim, unde, sincer, acum nu doar pentru că suntem romîni germanofili, « Măiastra » şi « Pasăre în spaţiu » erau de departe cele mai atrăgătoare exponate. Altfel am studiat cu interes tablourile lui Pollock: roşu, negru şi alb într-un haos mîzgîlicesc, identic, două tablouri imense : unul era « Pădurea fermecată », celălalt era « Circumcizie ». Uitîndu-mă pe fereastra din apropiere, spre albastrul canalului agitat, am rîs înfundat de se scutura tricoul galben transpirat pe mine, şi lacrimile-mi şiroiau în taină pe obraji, cu voiciunea unui păcat tînăr. Tudorică m-a scos afară. Cred că tabloul cu circumcizia l-a marcat, chiar dacă arăta la fel ca şi pădure.

Turiştii. Patruzeci la sută din plăcerea zilei era să studiez lumea care trecea pe lîngă noi. Doamnele elegante, ca scoase din cutie, înmărmureau noaptea prin piaţa San Marco. Erau femei înalte de o frumuseţe rară, ce purtau măşti strălucitoare, cu pene colorate. Urmau mereu cîte un bărbat la costum, în grabă, nu păşeau vaporoase. Nu-şi risipeau aroma coapselor, parfumurilor franţuzeşti pe turişti leşinaţi pe jos, îmbătaţi de orchestra care în cinstea vaselor de croazieră cîntau melodii de Frank Sinatra. Ziua, pe trepte, dispuşi în şir eram noi, infanteria vizitogenă… în general, persoane cu bagajul lîngă ei, la picioare, rezemaţi de cîte o coloană, picotind a somn, infinit depăşiţi de grandoarea, dar mai ales căldura Veneţiei. Pe eticheta valizei: dr. Victor Gonzales. În stînga o fetişcană croată cu o pălărie imensă de vrăjitoare, roz, lîngă ea e un tip atrăgător în costum de marinar, poliţia comunitară face poze cu turiştii, la costum şi cămaşă albă, un domn şi o doamnă, asiatici, traversează piaţa, cu serviete mici şi negre în mînă, pe lîngă ei un senegalez vinde poşete contrafăcute, un alt senegalez le vinde pe străduţe, exact în faţa magazinului Gucci ! Indienii vind trandafiri roşii, Tudorică ascultă conversaţia gondolierilor, care adineaori se băteau cu mături în baraca lor, şi glasul fericit al unui tenor care prăbuşit în gondolă emană un profund sentiment de fericire. L-am admirat cu jind, într-adevar, avea cel mai mişto job pe Terra. Plimbare continuă cu gondola, o arie de operă iubită la disperare, un prînz copios. Un nene cu turban verde, bluză şi pantaloni largi de in alb, papucei strălucitori cu vîrf încovoiat îi face poze unei domnişoare cu un semn în frunte, învelită într-un voal roşu, strident, el face poza rapid, apoi dispare ca o boare alergînd după un ţînc prin toată piaţa San Marco, toată lumea o urmăreşte, cît o fi avionul pînă-n India? În faţa bazilicăi doi tipi la costume negre, ochelari de soare negri, discută încruntaţi, singuri, în căşti, o domnişoară într-o adorabilă rochie albă, vaporoasă, îşi balansează picioarele, aşezată fiind pe un gard de protecţie, lîngă tomberonul preaplin. Galerii cu portretul lui Marylin Monroe în sticlă, un cal în mărime naturală din rădăcini, un sărut din lut, porumbei de sticlă, o unghie imensă din lumînări, un trotuar din oglinzi, un abis din vată şi baloane de săpun, o oglindă pentru fiecare zi.

Veneţia are de toate, dar mai ales e distinsă. De cum am păşit în Veneţia, am ajuns lîngă un  hotel de patru setele, pe lîngă care treceam zilnic. La intrare erau postaţi leandrii, o elegantă candelă de veghe atîrna la poartă, poarta mereu deschisă, unde un acordeonist sta aciuat chiar şi în noapte, chiar şi în nopţile ploioase cînd doar eu şi Tudorică mai aşteptam un vaporaş, el ne cînta. În interiorul curţii se etala terasa hotelului, în marmura şi aur, în canapele de piele şi măsuţe de sticlă, unde mereu între amforele cu flori şedea o doamnă în vîrstă, cu părul alb, cu o coafură în formă de clopot. Era acolo de fiecare dată cînd treceam. Un tablou complet. Un instantaneu continuu. Înainte de fiecare vaporaş deja o căutam. Pînă într-o zi cînd n-am mai văzut-o, şi aşteptînd vaporaşul la Zaterre am observat-o plimbîndu-se de-a lungul canalului, şi farmecul s-a risipit. Lui Tudorică nu i-am spus nimic, că el zicea că trebuie să fie o păpuşă gonflabilă pusă acolo să atragă clienţi în hotel. Cam nerod Tudorică.

Altfel e băiat bun, student la politehnică, nu-i poţi cere prea multă poezie, ştie să găsească oferte ieftine de cazare şi bilete de intrare la muzee, pe internet. Mă uimeşte cu ştiinţele lui matematice, fizice, informatice, mecanice, istorice. Dar la bacalaureat să zicem că stătea cu « Ion » în mînă numai la baie. Tudorică ştia mereu cînd vine vaporaşul şi cînd pleacă, cum putem fenta aparatele deşi, de fapt, îi era teamă să o facă, dar ştia exact cum  să facă o poză, din ce unghi şi ce-i ăla « holşurub », aşa că nu m-am deranjat să-i povestesc de Veneţia mea, el o avea pe a lui. De exemplu, lui i s-a părut fascinantă expoziţia cu mecanismele lui Da Vinci, le-a zăpăcit pe toate, le-a învîrtit, mi-a explicat, i s-a părut răvăşitoare ideea din arhitectura palatului dogilor cu o faţadă care ascundea un nivel, şi mai ales sistemul lor de guvernămînt. La fel, i s-a părut de o complexitate matematică modalitatea prin care gondolierii îşi conduceau gondolele, înţepenea pe cîte un pod şi le analiza mişcările pînă cînd aceştia se îndepărtau. Totuşi, nu era complet afon, căci mama lui îi cîntase cu voiciune prin casă, şi mai ales prin baie şi bucătărie, de mic, chiar şi operete, astfel că performerii vestimentaţi în alb, cîntînd în noapte pe cîte o gondolă pasantă îi umpleau sufletul de linişte, şi asta pe mine, Fulguţa, mă umplea de entuziasm, văzînd cîtă sensibilitate ascunde un politehnist.

Şi-apoi, intră şi în atribuţiile mele de studentă la psihologie să îl studiez pe Tudorică, şi cînd se scarpină în vîrful scăfîrliei, şi cînd se vîră sub Dacia lui Bunelu`. Căci o face cu aceeaşi plăcere lăutrică. Îmi amintesc cum s-a apucat să reaşeze paturile în baraca oferită ca şi cazare, în camping. Pentru ca să avem paturile unul lîngă altul (un romantic, v-am spus) am ajuns să tragem aer şi să sugem burţile cînd intram pe uşă, căci se deschidea cu mare zgîrcenie. Drumul pînă la Veneţia şi înapoi îl făceam zilnic cu vaporaşul iar el îşi plimba degetele prin pletele mele încît mi-aş fi dorit să ţină mai mult de douăzeci de minute călătoria, iar apoi după ce mă alerga pe toate străduţele, ajunşi seara în piaţa San Marco, la tangoul faimos din « Parfum de femeie » umplea de ciudă toată audienţa feminină, luîndu-mă la dans, şi dîndu-mă peste cap cu sete, plimbîndu-şi palmele de-a lungul spatelui meu ca un magician ce se aşteaptă să-mi zboare apoi un porumbel din decolteu.

Aşa ne petreceam serile, pînă cînd trebuia să fugim la vaporaş, la ora 10. Uneori seara, dacă din raţia zilnică alocată, (o împărţea cu discernămînt şi simţ de răspundere) rămînea ceva, ne luam îngheţată. Ce deliciu, să ţi se zdrobească apa mării de picioare, lîngă o gondolă şi un strop de îngheţată să ţi se strecoare pe picior... căci în căldura rămasă de peste zi, îngheţata se topea înainte să-mi închei recitalul de savurări. Îngheţata italiană, pămînt italian, vînzatori italieni cu mustaţa unsă, încovoiată pe obraz, suflet italian la chefuri în camping, şi american, şi scoţian, şi mai ales... de fapt, suflet scoţian în noapte. În camping, prin bărăcile alocate se auzea tot, cum vecinul de vizavi îşi azvărleşte nerăbdător papucii sărind în pat să-şi giugiulească iubita. La fel de clar şi răspicat s-a auzit astfel într-o noapte, la răstimpuri imposibil de măsurat căci adormeam la loc, cum un scoţian răgea ceva incomprehensibil, mereu acelaşi lucru, trăznea cu ceva într-o uşă de caravana, de vreo trei ori de obicei, apoi tăcere deplină. Şi trăznea cu un patos, c-o vitalitate demnă de un tînăr anglo-saxon ce nu cunoaşte euforia bahică ci trece direct în dezlănţuirea zestrei genetice saxone. A doua zi, o aud (fireşte, involuntar, prin pereţi) pe prietena lui spunîndu-i: It was not chivalry of you to try to break down my door.  Adică : “n-a fost deloc cavaleresc din partea ta să-ncerci să-mi spargi uşa”. Atît?! Dacă Tudorică-mi făcea asta îşi vedea numai cratiţe, ţipete şi picioare-n fund. Honey, I would put my foot up your ass, like a proper lady. (ăă, mi-e ruşine să traduc).

O altă simpatică situaţie a fost cînd eu şi Tudorică, mîncam la o masă, afară, pîine cu pate adus din ţară, bineînţeles, undeva prin ziua a şasea, şi jucam un joc nătîng.  Eu mă gîndeam la un cuvînt şi Tudorică îmi punea întrebări la care puteam răspunde numai cu Da sau Nu, pînă cînd el ghicea cuvîntul. Eu mă gîndisem la cuvîntul « ungur ». Şi stînd la masă, Tudorică mă-ntrebă molfăind :

- Avem graniţă cu el ?

- Da, şi mă dădeam pe ardei cu pate, că painea se terminase.

E duşmanul nostru continuu? (voia să spună perpetuu, dar mergea ca şi curentul continuu…)

- Da.

Moment în care, din cabina din spatele nostru, coboară un cuplu în vîrstă, iar domnul uitîndu-se pe masa noastră exclamă:

- Ha ! Şi noi mîncăm acelaşi lucru! şi întinde degetul spre conservele deşarte de pate Ardealul.

Ei, ce hai şi voie bună ! Căci erau Judith şi Zoltan fix din oraşul nostru, care şi-au găsit cazarea fix pe internet ca noi, şi pînă să ne dumirim noi, s-au dovedit a fi cei mai simpatici turişti din cîţi ne tăiaseră calea pînă atunci. Jos pălăria ! Ne-au informat cum e cu opera din Verona, cum că dacă te plimbi de două ori în jurul arenei, hop! apare bişniţarul, iei biletul relativ ieftin la a doua lojă, fără loc, şi cînd se deschid porţile fugi cît te ţin picioarele, căci italienii nu prea sunt în formă. Păţanii şi comicării, încît la sfîrşit, plescăind ultima conservă, ne-am gîndit că, în fond, poate ca şi scoţianul răgea ceva de dragoste, şi că judecam pripit lumea.

Una peste alta, avocatul Vasile, întreţinătorul campingului, ne-a îndrumat către locuri mai ieftine, apa de la robinet rău nu ne-a făcut, plaja de la Lido e perfectă, apa perfectă, tineretul, care se plimbă şi se coace în acelaşi timp, e prietenos şi-ţi păzeşte cu credinţă bagajul cît timp te bălăceşti, muzeele sunt superbe, galeriile la fel.. ah, sticla, am intrat într-un magazin, undeva pe străduţe, inclusiv statuete din sticlă, imense, colorate, cai alergînd, peşti atît de frumos coloraţi, un meştesug al culorilor combinat cu fragilitate şi măreţie, un fel de inocenţă a primei iubiri, care dacă n-o atingi cu respect se face cioburi.

Veneţia are un sezon pentru toţi şi un raft de surprize, chiar şi petru noi, Fulguţa şi Tudorică, care ne-am desfătat, deşi ne-am dus cu posibilităţii apropiate de zero, însă ea, curtezana perfectă, îşi desprinde cîte un voal pentru fiecare ochi în parte, şi dacă eşti tînăr şi din Africa de Sud, şi dacă eşti francez la patruzeci de ani şi te plimbi de mînă, te săruţi în întuneric cu amanta, pe treptele unui muzeu în noapte, şi dacă eşti italiancă şi porţi pălării imense, într-un trend inexpirabil, şi dacă eşti indian, şi dacă îţi cari pruncul împreună cu căruciorul pe trepte, şi dacă eşti o japoneză cu papuci de lemn, pe Ponte de l`Accademia şi oamenii te ating uşor şi-ţi arată aparatul foto şi te roagă să zîmbeşti mimînd un zîmbet… Chiar şi dacă eşti Tudorel, care la fiecare lucru imposibil de făcut s-a căznit « ne-ntoarcem cînd avem bani » şi lista e lungă. Iar aşa, făcînd lista, m-a mai învîrtit la un tango, mi-a sărutat decolteul chiar acolo în piaţă, încît n-am putut să nu cred că se va întîmpla exact aşa cum spune…

Deci hai, chiar şi dacă eşti Fulguţa.