„Destinul muzicii folk este acelaşi cu propriul meu destin. În ceea ce mă priveşte, cântecele mele sunt viaţa mea, sunt scrise cu sângele meu, cu bucuriile şi tristeţile mele şi în ele se regăsesc aceia care mai au chef să stea de vorbă cu ei înşişi fără teama de a deveni ridicoli în faţa semenilor. Folkul nu ţine de modă, ci doar de faptul că ai sau nu curajul să recunoşti că sensibilitatea e o parte importantă din tine. Câtă vreme mai crezi că un cântec te poate face mai bun şi ai curajul să spui asta cu voce tare de pe scenă sau din sală, mai există speranţă.” (Maria Gheorghiu - Jurnalul Naţional 27.08.2006)

Totul a început într-o seară de primăvară târzie când în subsolul ArtJazz Club am întâlnit-o pe Maria după mulţi ani... Am auzit-o cântând, cu o voce de înger, un Ave Maria, cum rar îţi este dat în viaţă să auzi... şi o lacrimă s-a prelins grăbită pe obrazul meu...

Au trecut doi ani de atunci, dar vocea Mariei a rămas neschimbată. Stau într-un colţ, ca niciodată cuminte, cu privirea aţintită undeva sus în vârful gândurilor, o ascult... prin lentila aparatului foto, pare a avea deasupra capului o aureolă. Nu mă înşel? Un înger mi se arată... doar mie?

În semiobscuritatea clubului Iron City, simt cum Maria trăieşte intens fiecare notă, fiecare sunet, simt cum modelează cuvinte... pe coardele chitarei curg sonorităţi ale sufletului... Pentru cine ştie să o asculte, ”Maria mea” cântă cu sufletul!

Ascult muzica din mine, vocea ei îmi dă fiori şi mă înalţă în acorduri de chitară. Forţa cu care zâmbeşte, chiar dacă nu îi este bine uneori, îmi umple golurile pustiite în neputinţa mea de a înţelege că mai sunt şi oameni frumoşi în preajma noastră. Se frânge timpul în zeci, sute, mii de particule incandescente. „Strigăt” – blestem... „bate-l Doamne pe omul care n-a iubit destul, bate-l Doamne, dar bate-l numai jumătate”.

Îmi pare mie oare... sau o aud aievea pe... „Maria de Mangop” precum „floarea de vârtej” care mai dă „încă o şansă iubirii” „departe de lume” într-un „descântec de dragoste” până nu e „prea târziu” pentru un „cântec fără rost”?

”Doar drumul e cel ce contează” când simţi că în tine „un cântec vibrează / şi nu-i un cântec fără rost / atâta timp cât ştii să iei frumosul din ce-a fost”.

Într-o seară de neuitat, din înălţimea scaunului de pe podium, Maria ne-a dăruit, cu bucurie, o parte din sufletul ei, care arde ca o torţă vie pentru prieteni.

„Să cânţi, să le vorbeşti «prietenilor nevăzuţi, dar ştiuţi» despre partea frumoasă a lumii, să le dăruieşti preţioasele tale clipe efemere cînd eşti pe scenă şi ştii clar că tu acolo trebuie să fii, împreună cu ei, împrăştiind în jur lumina din sufletul tău, să-i faci să creadă că sensibilitatea nu a devenit încă un sentiment anacronic, ce poate fi mai minunat?!” (Maria Gheorghiu – Jurnalul Naţional 28.08.2008)

Mulţumesc Maria, pentru... tot ce ai scris frumos în suflet!

Vizitaţi link-ul:  http://picasaweb.google.com/liaddn/ConcertMariaGheorghiu11022009IronCity#  pentru mai multe fotografii marca Liderita.