Chat X
Arata data postarii
Powered by DirectVision
 
 


 PEG  de george c. dumitru  
 
  
Creatie recomandata.
 # Detalii  # Link creatie:

 

La câți bani le dau ar fi putut și ei să aducă asistente mai de doamne-ajută, bașoldiile astea care se fâțâie prin fața mea nu mă ajută cu nimic, nu Vlad? Zi și tu. Cu ce mă ajută negricioasa asta, cu ce mă aleg daca îi văd mustățile și degetele boante și, uită-te și tu, să nu crezi că vorbesc prostii, uite câte inele de grăsime are pe gât, ce claie de păr, vezi și tu ca și mine. Sau aia de după-amiază, pistruiata, doamne, când vine aia să-mi regleze PEG-ul, de-aș putea vorbi sau măcar scoate limba sau măcar strâmba din nas ori din gură să-mi arăt dezgustul, să-l mimez, măcar atât. Căci buzele alea groase, gingia aia kilometrică, dinții mici, pistruii, fruntea cât casa și nasul, nasul ăla întins pe toată fața, ai mai văzut vreodată o arătare ca asta? De unde dracu le-au cules, parcă au făcut-o special, parcă… Și la câți bani bag în curul lor, ar fi putut și ei să găsească unele cât de cât, sau măcar una, dimineața, cu care să-mi clătesc și eu ochii. Una pe care să o privesc cu poftă când îmi face toaleta și când se apleacă după buretele de baie și când mi-l trece pe abdomen și prin zona intimă și care nu sare în sus când vede că ce-a atins ea acolo jos încă are viața, una proprie, independentă de voința mea, de mușchii mei atrofiati, pierduți, distruși. Una tânără, care nu face fețe-fețe ca Maria azi dimineață. Și ce dacă s-a întâmplat, ce mare lucru, asta e, încă sunt bărbat, încă n-am murit de tot, încă reacționez la stimuli, nu la toți, e adevărat, dar măcar acolo nu e totul pierdut, măcar acolo și aici, sus, în căpățâna mea. Restul e deja putred, carne râncedă, inutilă, atârnând moale de oase. Care o să ajungă cenușă curând, la cum evoluează lucrurile nu mai am mult, o știu, o știi și tu Vlad, o știe toată lumea chiar dacă se comportă ca și când viața merge înainte. A lor poate, a mea nu.

Ia te uita, a venit Maria să mă ducă în salon, ce zici, mergem? Da, știu, nu mai râde, am făcut și eu o glumă, normal că nu e după mine, cu toate că aș putea clipi ca nebunul,  sau aș putea să lovesc cu piciorul clopoțelul de lângă pat, să îi atrag atenția, să mă întrebe ce vreau, pas cu pas. Am mai comunicat așa, pe ghicite, e un joc interesant, ele numesc lucrurile, eu clipesc o dată pentru da, lung, de doua ori pentru nu, scurt. Poți spune o grămadă așa, știi și tu, până la urmă poți lua alfabetul la mână și gata, faci propoziții întregi. Doar răbdare să ai și tocmai asta îmi lipsește, nu mă pot concentra, gândesc prea repede, noroc cu tine, Vlad, cu tine pot discuta în voie.

Dar hai acum, lasă-o să mă mute în scaun, să văd cum se chinuie cu mine, așa, ridică-mă, Maria, ușurel, bagă-ți un umăr sub brațul meu și ridică-mă în picioare, încă pot sta câteva secunde până să mă prabușesc în scaun. Atenție la gât, fixează-l gentil, cu mâinile tale mari și roșii, de bucătăreasă, pune-l pe suportul de plastic și ai grijă să nu se miște haotic. Ține-mă în viață, Maria, e datoria ta, o faci din pasiune, nu? De fapt de ce o faci, de ce ai grijă de mine și de oameni ca mine?

Spune Vlad, tu ai idee de ce își pierd femeile astea timpul cu noi? Nu cred că primesc cine știe ce bani, chiar dacă se decartează în numele meu lună de lună o sumă serioasă, la ele nu ajunge mai nimic, și totuși sunt aici și ne șterg pe noi de căcat și se uită într-o parte să nu ne vadă erecțiile și ne atârnă pungile cu mâncare și ne spală tuburile din stomac și fac toate astea din drag pentru viață, Vlad? Din milă pentru noi? Sau că asta e munca care li se cere și o fac și gata fără să se gândească la nimic? Trebuie și ele să trăiască, nu?

Sau or face-o dintr-o autoflagelare de neînțeles, or fi niște păcătoase și își caută izbăvirea în sanatoriul ăsta de căcat. Ne iau pe noi în cârcă, ne trântesc în scaunele cu rotile, ne împing pe platforme până jos în salon și ne asistă cum ne uităm unii la alții sau cu toții la televizor, încercând să emulam socializarea, nu îți vine să râzi? Să pui niște infirmi ca noi, incapabili să mai vorbească, incapabil să se miște, să socializeze?

Cu toate că nu sunt toți la fel de avansați, avocatul încă vorbește chinuit, și mănâncă, cu greu, dar mănâncă. Sau profesorul – o să mai dureze până-i pun PEG-ul, poate înghiți, poate să își miște mâinile, arată cu degetul litere, poate face mai ușor propoziții, cu ajutor extern, îți mai amintești când puteam și eu face asta, Vlad? Ce vremuri. Nici nu știu când a trecut timpul. Parcă sunt dintotdeauna așa: captiv în mine. Cum sună asta? Captiv în propriu-ți trup. Sună de căcat, așa sună, știu. Da, ai dreptate, exact, de căcat. Pe de altă parte… Adică până la urmă spune și tu, ce-ai vrea să fac? Să aștept să mor, și gata? Să îmi distrug gândurile? Cum aș putea? Nici să mă sinucid nu pot, iar tu n-ai putea să mă omori haha, asta ar fi acum, la dracu! Doar să-mi facă lobotomie. O conștiință inertă într-un trup inert, s-ar echilibra treaba, iar urâtele astea și-ar continua izbăvirea lor, îngrijindu-mă în continuare, cu abnegație. Poate că asta ar trebui să mi se facă, cine știe, poate că asta e soluția, metalul ăla ascuțit în spatele ochiului.

Fii atent, profesorul îmi zâmbește, ce zic eu, îmi rânjește, sau încearcă s-o facă, să dea dracu, Vlad, uite ce față are, ce grimasă oribilă, oare asta face el acum? Râde? Râde la mine? Oribil, oribil. Vrea să îmi spună ceva, își aduce scaunul lângă al meu și pare că vrea să îmi spună ceva, încă poate să-și miște buzele, chiar dacă are capul într-o parte și gura strâmbă. Măcar eu nu am gura strâmbă. M-am uitat ieri în oglindă dar mai bine n-o făceam, mi-a căzut fața cu totul, mi s-au scofâlcit obrajii, îmi atârnă ca două șosete descălțate până la jumătate, sunt horror, la fel cum e și ăsta, ce-o vrea, Ce vrei profesore? Ce tot vrei să-mi zici? Ce bolborosești acolo?

Zice și scrie pe o tăbliță ce zice, apoi i-o da asistentei cu mâna tremurândă, a făcut ditamai efortul pentru asta, pentru ca femeia să aibă ce lua din mâna lui și băga sub nasul meu: Stem morti, dmle, scria acolo, Suntem morți, domnule, am citit eu. Pe dracu, Vlad, o fi el mort, eu nu sunt încă. Știi când mori cu adevărat? Când renunți. Profesorul a renunțat, și el încă mănâncă, el încă poate vorbi, și totuși a renunțat. Or fi renunțat cu toții de aici? Și avocatul, și ăla noul, puștiul ăla, ăla o fi renunțat și el încă de acasă și de-aia l-au trimis ai lui aici? Sau poate au vrut doar să scape, poate că ei nu cauta izbavirea și de-aia s-au debarasat de el așa și de-aia nu îl vizitează nimeni și de-aia stă el acolo în colț cu ochii plecați. E cel mai în formă dintre noi, e la început, merge, aproape că se îmbracă singur, prea devreme a venit aici, mult prea devreme, mai are viață în trup. O fi orfan? Mă intrigă. L-aș întreba, dar efortul e prea mare, n-am rabdare, mi-ar lua toata ziua. Și aș obosi, m-ar obosi gândul că trebuie să-mi aleg întrebarea cu grijă, una singură, care să-mi dea toate răspunsurile, e greu al dracu. Dar am altceva de făcut? E altceva de făcut pe-aici, acum că m-a lovit puseul ăsta de conștiință? Credeam că am scăpat de asta credeam că m-am liniștit că m-am împăcat/obișnuit/abandonat/resemnat credeam că

 M-am gândit deja la moarte, în toate felurile, am urât-o, am iubit-o, mi-a devenit prietenă de suflet, apoi indiferentă, acum e parte din mine, mă locuiește. M-am gandit și la viață, mi-am luat la revedere de la ea, mi-am îngropat orice amintire deja, nu mai am nimic în spate, gata. Și-atunci? Momentul, atât mi-a mai rămas. Să scot maximum din el. Ca acum, cu toți ăștia pe lângă mine, unii în scaun, alții pe canapea, strâmbi, boccii, un grup de zombi, cu ochii la televizor, să nu uite că trăiesc, chiar dacă Suntem morți, domnule, încă vrem să ne amintim că suntem parte din lumea asta în care un ministru vorbește cretin în timp ce analiștii politici îi disecă vorbele scotându-le din context, făcându-le mai cretine decât sunt, pe cine mai interesează asta, Vlad? De ce m-aș uita eu la ăștia acum? Că m-a adus aici asistenta, că e ora de socializare și la ora asta avem tv, de-aia. Momentul ăsta, să mă bucur de el, să mă bucur de vorbele ministrului și de glumele președintelui, să mă bucur de bucuria avocatului din fața mea cu simpatii de stânga când gafează dreapta televizată, să mă amuz pe seama asistentelor care comenteaza talk show-urile ca niște gospodine cu un neuron, făcând abstractie de noi.

Să mă bucur, Vlad? Sau să mă deprim și să-mi doresc să dispar mai repede, să zgârm în mine și să gâdil moartea, poate îmi zgârie la rândul ei plămânii și mă ia dracului mai repede din lumea asta plină de prostie? Am obosit. Nu mai e nimic pentru mine aici. Nu am reușit să las nimic în urmă, viața mea nu a însemnat nimic, în afară de bani. I-am făcut ca să îi dau. Și-atunci de ce mă tot agăt de ea? De ce încă mă cert cu moartea și îi doresc să ia distanță? Ar trebui să renunț, ca profesorul. Uite-l cum îi curge saliva dintre buze. Nu-i mai pasă. Ar putea să și-o șteargă cu un mic efort, sau să-i facă semn asistentei. Nu, el a renunțat. S-a retras, și-a dat seama. A capitulat.

Nu le mai suport mutrele paralizate, vreau în cameră. Să mă ia Maria, să mă duca înapoi și să mă pună în pat cu mâinile ei vânjoase, de lucrătoare cu secera, da, Maria, ia-ți dracului ochii din televizorul ăla și întreabă-mă dacă vreau ceva, așa, vreau, da, clipesc lung. Ce? De ce clipesc ca apucatul și îmi mișc picioarele? Nu, stai calmă, nu fac nicio criză, n-am nicio crampă, of, numai asta știți. Vă lipsește intuiția, e simplu, vreau sus, sus în cameră sus, Vlad, ajută-mă, proasta asta nu înțelege nimic, zi-i și tu, SUS proasto!

A înțeles până la urmă, după ce aproape că mi-am dat ochii peste cap. M-a pus în pat. Văd tavanul. E bine, Vlad, suntem doar noi doi, e liniște. Să ne afundam în liniște, să alunecam ușor în moment și să ne gândim la o întrebare. O zi pentru o întrebare.

Am adormit, ce de cacat e să dormi, îți irosești viața. Și când ți-a rămas doar o fărâmă e și mai de căcat. Dacă tot am un trup inert, puteam măcar să rămân treaz tot timpul. Dar poate ar fi fost și mai dramatic, îți dai seama, să vorbesc în neștire cu tine, Vlad? Nu am înnebuni amândoi? Doi șobolani în cușcă. Te-ai simțit vreodata unul? Normal că da, doar asta ești, un șobolan, ca și mine. Care aleargă dement și se dă cu capul de pereți în căutarea ușii. Degeaba, e zidită, cineva a-nchis-o pentru totdeauna, nu mai are rost să încerci. Chițăe cât vrei, și așa nu te aude nimeni.

Parcă am chef să citesc ceva, să mă liniștesc, să nu-mi mai umble gândurile astea prin cap. S-o chem pe Maria, să o văd cum se chinuie să țină cartea dreaptă sub ochii mei și să dea paginile când ridic privirea la ea, cum strâmbă din nas că trebuie să fie mereu atentă la mine, să nu-i zboare mintea așa cum îmi zboară mie acum, oare o avea copii prostovana asta? Nu i-am văzut vreo verighetă pe deget, nu e maritată, chiar dacă pare peste treizeci. S-a îngropat aici ca-ntr-o mănăstire, viața ei la fel de terminată ca a mea, înainte de vreme, doar că ei nu-i trebuie PEG pentru asta, doar să stea în preajma lor, doar să le spele, noi suntem PEG-urile ei, și când noi nu vom mai fi vor fi alții, cu alte tuburi, cu alte nevoi și ea mai obosită și mai blazată și din ce în ce mai nervoasă și poate abia atunci începe și ea să trăiască, nu ca acum de zici că-i Maica Tereza, plesnind de bunătate, zâmbind galeș și înțelegător căci de, suntem bolnavi. Aș vrea s-o chinui, aș vrea s-o fac să plângă, să-i văd ochii mari și roșii și lacrimi pe obraji și mâinile frante în poală, să-i văd fulgere în priviri și să aud injurii, aș vrea s-o pot pocni, Vlad, s-o scot din modul ăsta nepământean de mamă a răniților. Să mă prefac mort și să mișc brusc din picioare când se apropie de mine și s-o lovesc în burtă. Să mi se scoale mâine dimineață când mă spală și în fiecare zi după aia, s-o văd cum se rușinează iar, s-o fac cumva să mă masturbeze, să mai scot și eu ce pot din cât mi-a mai rămas.

Căci m-am săturat de compasiunea lor, mi s-a luat rău. Ele nu-și dau seama că privirile alea calde, de rumegătoare, ne fac mai mult rău decât bine, că-n ele ni se oglindește moartea? Poate că profesorului îi convine, dar el a renunțat, eu nu, eu vreau să râd, să plâng, să fut în continuare, tu nu vrei același lucru? De ce nu se gândesc la asta, de ce nu ne aduc vreo două curve, nu despre asta e vorba aici? Să ne facă viata mai ușoară, în condițiile astea? Ei o dau inainte cu tuburile lor în stomac, cu mila lor și vocea caldă și blândă, nu vreau blăndețe, Maria, nu de-asta te chem acum, nu de-asta mă chinui să mișc piciorul și să ating clopoțelul de la marginea patului și te privesc cu răutate când apari în prag și-ți fac semn din ochi să te dezbraci. Dar tu nu înțelegi, că ești proastă ca o vacă așa că du-te, proasto! Du-te, lasă-mă, ce te-a apucat să mă pui iar în scaun, n-am chef să cobor și să îi văd iar pe toți, să le văd singurătatea din priviri așa cum și ei mi-o văd pe-a mea, of doamne, am obosit. Poate ar trebui s-o las baltă. Poate ar trebui să mă retrag.

Ce zici Vlad? E cazul? A venit momentul să le zicem la revedere ăstora? Salut profesore, ție și femeii care te vizitează acum și care-ți bagă piureul ăla scârbos printre buzele leneșe, printre dinții stranși, împingându-ți limba în spate, să facă loc mâncării, sperând că se duce în jos și nu în sus să-ți iasă pe nas, destul, profesore, dă-o dracu de treabă, ești grețos. Și tu, avocate, cu degetele alea adunate, cum te chinui tu să apeși în tableta electronică pe care ți-a adus-o fie-ta ieri, ce vrei să scrii acolo, ce tot ai de spus și nu reușești? Cui vrei să arăți că încă exiști? Pe mine nu mă păcălești, mai ai puțin și gata, te-nchizi în tine ca-ntr-o cochilie de melc, avocate, ce bizar, să fii obișnuit să dai din gură toată viața și dintr-odata să strigi doar în gând, nu e hilar? Mai hilar e să nu te audă nimeni, să nu vadă nimeni că te zbați ca un pește pe uscat, că încă încerci să spui că încă vrei lucruri că mintea ta apucă chiar dacă mâna nu și merge chiar dacă picioarele nu și mestecă și înghite căci pentru ea nimic nu s-a schimbat cât timp încă respiri ea e încă vie, de ce nu vede nimeni asta?

 Oare puștiul ăsta știe ce-l asteaptă? Stă în scaun și citește o revistă, mai devreme s-a jucat pe telefon. N-are nevoi prea mari, n-are o asistentă personală, se mișcă, merge într-o cârjă, iese la aer singur, privește cerul, contemplează și tace, cred că are momente imense de tăcere. O minte blocată minute întregi, un vid cognitiv, îți amintești, Vlad, ce bine era? Să dispui de mișcarea trupului și nemișcarea minții, acum e invers, poate că ăsta e adevăratul echilibru, nu? Un organism în continuă mișcare, pe două paliere, odihnindu-se doar în somn și nici atunci complet, căci alte zone încep să gliseze și să genereze vise și frustrări și închipuiri care acum lovesc cu duritate și germinează conștiințe, ca tine, Vlad.

Și-atunci cum pot eu să spun la revedere lumii, dacă lumea urlă încă în mine când închid ochii și mă gândesc la cururi de femeie, la țâțe și sex, la gustul mâncării care mi-e doar în amintire? Nu pot. Nu îmi rămâne decât să aștept să mi se-nfunde PEG-ul sau să uite plămânii să se miște. Dar chiar și atunci o să fiu pe aparate, alți plămâni, mecanici, vor respira pentru mine, alt PEG va fi instalat să îmi lungească singurătatea, sunt prins în propria-mi capcană, în propriile-mi dispoziții, în banii pe care i-am făcut toată viața și acum se cheltuie în numele meu, pentru a putea eu să vorbesc în continuare cu mine pentru a nu putea eu să vă zic să vă ia dracu pe toți și să mor. Să nu pot eu să o lovesc în moalele capului pe tâmpa asta care-mi pune labele pe umeri și mă șterge acum de scuipat, scoate tampito tubul ăla și gata, în câteva zile scap și de tine și de mine, doamne ce obosit sunt. Și ăștia din jurul meu, fiecare o reflecție de-a mea, în diverse stadii, să fiu sigur că îmi amintesc cum am ajuns așa, să nu uit, să nu mă trezesc brusc plutind în mine pierdut și mirat. Nu, Vlad?

Comentarii

 
de la claudia minela
pe 11/May/2013 12:22

si m-apuca iar furia gandind la leguma om, la seful cel mare care decide pentru vietile noastre - cat sa traim, cum sa traim, cat sa ne chinuim. de ce cand incepem sa ne degradam, nu pune punct? de ce trebuie sa ne taram umil  uratenia senectutii, dezgustand pe cei inca in putere care batjocoresc batranetea, condamnand-o, ca si cand ei ar ramane vesnic tineri? de ce incepe sa ne placa viata atunci cand nu mai putem sa ne bucuram de ea? fiecare varsta are frumusetea ei... urasc aceasta sintagma. e o minciuna, un fel de a spune ,,eu raman vesnic tanar, tineretea si frumusetea sunt in interior''. falsa si aceasta idee. 
sa iubesti la batranete e penibil, sa dansezi la batranete, e penibil, sa umpli salile de fitness mintindu-te ca arati betoon, e penibil, sa te fardezi, e penibil, sa porti decolteu adanc la batrenete, culori stridente, tocuri inalte, haine mulate pe corp,  e penibil, sa ... , dar sa fii tintuit la pat, ,,captiv in propriu/ti trup'', sa auzi tot, sa vezi tot, si sa  nu poti avea nicio reactie, pentru ca nu te poti misca, asta e nedrept. ce ai alege intre cele doua ? daca ar fi  sa ma intrebi pe mine, MOARTEA.
,,chitae''/ ai uitat i-ul/ chitaie
Impresionant! sunt miscata de scrierea ta, o altfel de scriere, George.
puseu de constiinta, o recunoastere a propriului destin, o resemnare acida, o capitulare, monolog pentru viata si moarte
lectura traieste, are viata in ,,nefiinta'' protagonistului
felicitari!
m-ai dat gata!
propun reco
plus maxim de puncte


 

de la george c. dumitru
pe 11/May/2013 12:25

mersi claudia. si ma bucur ca textul meu a generat mini eseul de mai sus :)


 


Bun venit pe Bocancul Literar, o comunitate literară ce încearcă să ofere creatorilor de artă din România şi nu numai, o altă perspectivă despre internet. Vă vom îmbia cu literatură, muzică, teatru, fotografie şi cu seri de folk şi poezie. Dacă doreşti să intri în Bocancul Literar te poţi înscrie chiar acum.

Alte optiuni






Utilizatori online

Sponsor principal